– Anul trecut, în luna noiembrie, săptămânalul cultural ”Suplimentul de cultură” pe care-l conduceţi de zece ani, a împlinit zece ani! Sigur aţi mai povestit, dar ne puteţi relata pe scurt naştereaşicreşterea acestui ziar?
– Apariţia „Suplimentului de cultură” este legată, în primul rând, de parteneriatul pe care Editura Polirom l-a dezvoltat cu „Ziarul de Iaşi”, mai precis cel iniţiat de Silviu Lupescu, pe de o parte, şi Toni Hriţac, Gabriel Rusu, pe de alta. O mare editură şi cu unul dintre cele mai prestigioase cotidiene locale din România îşi doreau în 2004 să pună bazele unui săptămânal cultural care să beneficieze de prestigiul celor două branduri. Deşi au trecut 10 ani de la acel moment şi se cântă, iată, prohodul publicaţiilor tipărite în România, nici atunci situaţia revistelor culturale tipărite nu era una grozavă, acestea nu aveau tiraje „explozive”.
Apariţia ca supliment a unui cotidian de mare tiraj era o oportunitate unică pentru un produs nou pe piaţă. Însemna şansa de a ajunge la un public pe care altfel o revistă distribuită clasic, prin Rodipet (care încă „mai sufla” în 2004), nu l-ar fi visat. De aici decurgea însă o responsabilitate suplimentară: cum să te adresezi unui public „nenişat”? Ce fel de texte trebuie publicate? Ce semnături? Ce fel de linie editorială să adopţi? Formula „primului magazin cultural” de aici s-a născut şi dezvoltat. A mai existat un beneficiu: „Ziarul de Iaşi” avea studii la zi privind cumpărătorii săi, celebrele SNA-uri (Studii Naţionale de Audienţă). Consultând aceste statistici, am remarcat de la bun început că cititorii cotidianului trebuiau întâi iniţiaţi, atraşi spre produsele culturale şi abia apoi introduşi în bucătăria polemicilor intelectuale de la noi. Din acest motiv, formula de magazin cultural, a venit de la sine. Aceasta se potrivea, de altfel, de minune cu profilul neconvenţional (pentru „vremea aceea”) al colegilor de redacţie cu care am început aventura: Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu. În paranteză fie spus, Polirom abia lansase colecţia „Ego. Proză”, un hit de mediatizare în vara lui 2004, cu sloganul „Votează literatura tânără!”, controversată, şocantă pentru mulţi. Apariţia în noiembrie 2004 a „Suplimentului de cultură”, cu o structură dinamică, texte scurte, alerte, semnături aparţinând unor personalităţi din ţara întreagă a fost, prin urmare, cireaşa de pe tortul unui an de Polirom care, fără modestie, îşi are locul său important în galeria istoriei culturale post-decembriste.
Mai departe, şi Polirom-ul, şi „Ziarul de Iaşi” şi-au urmat drumurile. Mai mult, cotidianul ieşean a lansat ulterior şi un Premiul Naţional de Proză, rămas după ani şi ani drept un reper important în România. Faptul că „Suplimentul” are deja 10 ani de apariţie neîntreruptă demonstrează că cei doi parteneri nu doar că şi-au ţinut „târgul”, dar l-au dezvoltat organic (un exemplu: cărţile Polirom distribuite o dată pe săptămână „la pachet” cu cotidianul).
Aş mai adăuga aici un lucru: de la bun început, ţinta noastră a fost să evităm provincialismul, cultivarea semnăturilor locale şi să acoperim cât mai mult geografic, prin colaboratori, întreaga Românieşi, evident, Bucureştiul.
– Care au fost marile provocări în acest deceniu?
– Ar fi o dovadă de ipocrizie să lansez un slogan precum „fiecare ediţie este o provocare”. Nu, mai curând aş identifica diferite etape prin care a trecut revista până astăzi. „Suplimentul” s-a maturizat în acelaşi timp cu noi, cei din redacţie. Răsfoind arhiva am observat, bineînţeles, că structura a suferit modificări de substanţă, de mulţi dintre colaboratori ne-am despărţit, alţii au revenit după ani, alţii sunt nou-veniţi în echipă.
Vorbeam despre etape – o perioadă destul de lungă, chiar pe la începuturi, „Suplimentul de cultură” s-a implicat foarte activ în promovarea zonei de artă contemporană, artele spectacolului, una nu foarte bine primită în alte locuri. Artiştii cărora le acordam în urma cu 8-9 ani spaţii foarte largi s-au „clasicizat”şi ei, în mod natural, o dată cu vârsta, cu premiile obţinuteşi cu proiectele dezvoltate. Mă feresc de exemple concrete pentru a nu nedreptăţi pe nimeni.
Un alt moment important a fost acela când, în anii de boom economic, administraţia culturală a trebuit să facă faţă unei provocări „ciudate” – aceea de a face investiţii, de a-şi crea strategii. Mandatul Iorgulescu a fost, de bună seamă, unul foarte „aventuros”, practic singurul şef al acestui minister care a avut „pe mână”, vreodată după 1989, 1% din PIB-ul ţării. Ni s-a părut natural să monitorizăm cu foarte mare atenţie cum îşi propune să cheltuiască aceşti bani, care este filosofia ministerială privind arhitectura instituţiilor culturale naţionale. Finanţările de la Centrul Naţional al Cinematografiei, de la Administraţia Fondului Cultural Naţional, calitatea participării României la târgurile de carte internaţionale, construcţia instituţională numită ICR (sub directoratul lui Horia-Roman Patapievici) – tot atâtea subiecte interesante de adus în atenţia publicului „Suplimentului de cultură”, dar şi o metodă de „control jurnalistic”. Cum s-a risipit însă acel 1% din PIB, s-a cam risipit şi interesul publicului faţă de administraţia culturală, redusă în anii din urmă la aproape „zero”, pe măsura finanţării. Noroc de domnul Manolescu – ne-a mai trezit din amorţeală în ultima vreme prin cele trei „rateuri” de imagine colosale ale sale – presupusa „trucare” a Premiului Naţional de Poezie, întoarcerea de la Preşedinţie în Parlament pe motive ce neconstituţionalitate a Legii de finanţare a publicaţiilor culturale şi reîntoarcerea în sertar a Legii timbrului cultural. Nu ştiu domnia sa cum percepe evenimentele, dar pe noi, jurnaliştii, ne-a mai înviorat puţin. Ne-a livrat „subiecte bune”, cum se spune.
Aş spune că, după 10 ani, „Suplimentul de cultură” este o publicaţie consolidată, cu un public fidel, ce nu şi-a trădat misiunea: un spaţiu al libertăţii şi al spiritului critic. Dar mai ales al jurnalismului cultural de bună calitate.
– Cu ce vă mândriţi, după zece ani?
– În vremurile pe care le traversăm, mândria principală ţine de a fi apărut neîntrerupt – print şi online – vreme de un deceniu. Ne mândrim cu fidelitatea colaboratorilor noştrişi că revista este suficient de atractivă pentru a atrage alţii noi. „Suplimentul” a primit şi trofee, şi nominalizări la premii prestigioase, dar nu acestea fac o revistă, ci publicul său.
– Cât de greu este să faci astăzi o revistă de cultură?
– Privind retrospectiv la viaţa de 10 ani a „Suplimentului de cultură”, evident că la început, în 2004-2005, în perioada de „căutări”, revista se năştea mult mai greu. Ne place să credem (şi ne străduim) că nu s-a instalat nici acum rutina, deşi, în mod firesc, subiectele apar în sumar mai repede şi există şi o planificare. Din fericire, în ciuda unor mecanisme de finanţare precare, în România evenimentele culturale au crescut atât ca diversitate, cât şi calitate. Piaţa festivalieră este, dacă nu în expansiune, într-o continuă consolidare. Cărţi excepţionale ale autorilor români apar an de an, dar avem şi traduceri extraordinare în acelaşi timp. Tot mai multe evenimente indenpendente capătă vizibilitate şi îşi găsesc aproape instantaneu public, nişele culturale au început să fie exploatate cu succes, promovarea culturală s-a profesionalizat (mai e mult de lucru, dar începutul este promiţător). Nu ducem, aşadar, lipsă de subiecte şi nici de „personaje”. În schimb, mă tem că avem mai mulţispecialişti în PR cultural decât jurnaliştispecializaţi cu care aceştia să colaboreze.
– Cum rezistaţi pe hârtie?
– Cred că întrebarea dumneavoastră se referă la condiţiile dintr-o piaţă tot mai vitregă, în care foarte multe produse culturale au migrat dinspre print exclusiv spre online. „Rezistăm” tocmai datorită parteneriatului solid dintre Editura Polirom şi „Ziarul de Iaşi”. Nici în anii crizei economice profunde nu s-a pus vreo clipă problema de a rămâne exclusiv în online. Am „gustat” vreme de trei ani de zile viaţa de jurnalist online în cadrul unei platforme de site-uri generaliste locale. Am învăţat la rându-mi mecanismele prin care „aduci trafic” unei publicaţii, cunoaşteţi trucurile – de la „Nu o să-ţi vină să crezi ce a declarat cutare” până la sofisticate strategii de atragere a click-urilor prin intermediul Facebook. La capătul acestor trei ani m-am recunoscut învins – sunt „de modă veche”, crescut în şcoala print-ului, a organizării informaţiei în pagina tipărită. Circulă, totodată, şi mitul că online-ul nu costă sau nu costă atât de mult. „Suplimentul” a apărut în vremea în care online-ul era o chestiune secundară, complementară, trebuia să fii şi acolo. Astăzi online-ul funcţionează după regulile proprii şi costurile aferente. Costuri care, deocamdată, pot fi recuperate în mică parte, în vreme ce clienţii de publicitate continuă să se raporteze cu mai mult „respect” la clasica machetă tipărită.
– Aţi fost, dacă nu mă înşel, cel mai tânăr director de revistă (şi încă una culturală), la 22 de ani. Am aflat că aţi debutat cu emisiuni la radio la 13 ani. De unde pasiunea pentru jurnalism?
– Nu ştiu cum a apărut, dar nu îmi aduc aminte să îmi fi dorit vreodată să fac altceva. Am fost cel mai tânăr redactor-şef de publicaţie datorită unui pariu şi al încrederii lui Silviu Lupescu în mine, în condiţiile în care înainte de „Suplimentul de cultură” realizam pagina de cultură a unui cotidian local. Sigur că au existat şi „plase de siguranţă”, nu am fost lăsat singur, ci am beneficiat de sprijinul necondiţionat al lui Silviu Lupescu, al lui Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu…
Cât priveşte radioul, a rămas o pasiune constantă. Am făcut şi ucenicie, am fost reporter, realizator de rubrici, până la animator de program matinal în diverse formule, la Radio Iaşi FM, apoi la Radio Iaşi într-o formulă reunificată a frecvenţelor. „Microbul” radioului, o ştiu foarte bine cei din branşă, nu dispare niciodată.
– În cei zece ani, „Suplimentul de cultură” a promovat cu deosebire tinerii. Mizaţi îndeosebi pe tineri în meseria dvs? Există tineri de viitor?
– De la bun început, revista a mizat pe un mix al generaţiilor, cred că semnăturile au fost foarte echilibrate ca orientări, generaţii. Cât îi priveşte pe tinerii artişti pe care i-am promovat în urmă cu 8-10 ani, nici aceştia nu mai sunt chiar tineri, ci oameni de cultură care au o carieră solidă în spate. Chiar în urmă cu câteva luni, colega mea Anca Baraboi a coordonat o nouă campanie a revistei, intitulată chiar „Tineri artişti” – valoroşi, activi în online, adaptaţi perfect noilor „vremi”, cu opinii ferme şi, în plus, cu un plan de „marketing”, de autopromovare bine pus la punct în comparaţie cu înaintaşii… Sunt printre noi, se manifestă, îşi găsesc îndeosebi online publicul lor, devin vedete adeseori departe de ochii presei tradiţionale. Fiecare generaţie a avut şi are vârfurile sale, nu cred că e nevoie să ne facem griji în această privinţă. Nu sunt mai puţintalentaţi sau mai puţini cei talentaţi, ci doar sunt altfel, au schimbat foarte rapid suportul prin care îşi „livrează” creaţia către public. La fel cum nici premiile literare pentru debut, de exemplu, nu duc lipsă de competitori. Unii dintre ei ţâşnesc pur şi simplu, se afirmă în câteva luni, pot deveni adevărate vedete literare. Viitorul sună la fel de bine precum suna şi în urmă cu un deceniu.
– Cum vedeţi presa culturală a ţării? Cum ar putea atrage mai mulţi cititori tineri?
– În primul rând, presa culturală împărtăşeşte aceleaşi probleme cu „presa mare”, cu singura diferenţă că cea dintâi nu a beneficiat niciodată de vreun „boom” de audienţă sau în privinţa profitului. Rând pe rând, au dispărut titluri prestigioase de la taraba de ziare, până când aceasta a ajuns să „găzduiască” aproape exclusiv tutun şicărţi de colorat, iar presă ioc. Pe de altă parte, nu avem cum să nu observăm că dezbaterile culturale, chiar „încleştările” se duc în social media „la secundă”, nu mai aşteaptă nimeni o săptămână, până la apariţia unui nou număr de revistă culturală, pentru a da replica. Mă întreb în ce măsută mai are gazetăria culturală un rol formator pentru un public. Am vizionat, recent, un documentar HBO regizat de Martin Scorsese despre cei 50 de ani de apariţie ai „The New York Review of Books”, publicaţia care, pentru un public important, dă ora exactă în materie de gândire critică. Mulţi dintre cei intervievaţi recunoşteau inclusiv faptul că lectura revistei le-a acoperit, adeseori, lacune din cultura generală. Mă tem că nu avem astăzi în România un asemenea reper. Generaţia de azi nu cred că se mai raportează la „Dilema” aşa cum a făcut-o a mea, citind-o din scoarţă în scoarţă, păstrând pentru toată săptămâna pagini – cu grija constantă de a nu „se termina” articolele de citit până la următoarea apariţie. Internetul, oricât de vast ar fi ajuns el astăzi, se rezumă pentru tot mai mulţi la „peretele” de pe Facebook şi la conţinutul acestuia. Întreb adeseori studenţi: „când ai tastat în browser ultima dată o adresă?”. Dacă link nu e…
– Mai faceţi emisiuni radiofonice şi de televiziune?
– Răspunsul este afirmativ în ambele cazuri, dar din motive diferite. De radio mi-ar fi foarte greu să mă despart, în vreme ce televiziunea îmi pare un rău necesar, un compromis pe care astăzi eşti obligat să îl faci dacă doreşti să ai o anumită vizibilitate. În plus, ar fi păcat să refuz luxul unei emisiuni TV culturale, nu mai susţine nimeni, mai ales în televiziunea locală, un astfel de produs editorial.
– În ce alte proiecte culturale vă implicaţi?
– E, de fapt, unul singur – Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT). FILIT a crescut ca voinicul din poveste, se bazează pe experienţainternaţională vastă a celor trei cunoscuţi scriitori ieşeni – Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu şi anul acesta, între 30 septembrie şi 4 octombrie, va avea loc cea de-a III-a ediţie. Mă simt onorat că am fost solicitat să mă alătur acestei aventuri, care presupune, dincolo de partea de bucurie, de sărbătoare a oraşului, foarte multă muncă.
