Oamenii sunt pasionaţi de fotbal şi pentru că, dincolo de spectacolul sportiv şi bucuria câştigului pentru echipele favorite, fotbalul şi sportul în general reprezintă - în cea mai mare parte – un teritoriu al concurenţei pure sau aproape pure.
La extrema cealaltă, probabil că cel mai puţin admirat segment social este cel al politicienilor, unde performanţa administrativă sau calitatea pregătirii individuale sunt ultimele pe lista de motive pentru care au loc avansările în carieră şi în poziţiile oficiale.
Prin calificarea după mulţi ani în faza a doua a unei competiţii majore, la Euro 24, echipa de fotbal a României arată că, aşa cum este ea, cu jucători aflaţi în general în linia a doua în alte campionate cu fotbal puternic precum Italia sau Turcia, reuşeşte să se comporte la un nivel neaşteptat de bun.
Aceşti jucători, prin atitudinea lor de pe teren şi prin parcursul profesional veşnic în căutare de oportunităţi şi de acces la un nivel cât mai bun, la echipe cât mai competitive, sunt poate cea mai bună expresie a românului care, chiar dacă nu are „pedigri”, trudeşte cât poate să-şi facă loc cât mai sus.
Ca să facă ce, până la urmă? Să se realizeze profesional, uman, ca sportiv, dar şi să strângă ca o furnică, pentru că viaţa de fotbalist activ e foarte scurtă, de 10-15 ani, şi atunci trebuie să fii tare, să iei toate oportunităţile, să te remarci şi să joci la un nivel cât mai înalt.
Cum nu au loc mulţi în Occident, unde nivelul a crescut enorm în ultimii 20 de ani, zeci de fotbalişti şi antrenori pleacă prin campionate chiar şi exotice precum Arabia Saudită, Coreea de Sud sau China. Prind un an-doi, mai vin acasă, mai pleacă. Nu e simplu. Sunt şi bani, dar e o viaţă complicată, program strict.
Aceşti tineri fotbalişti şi antrenori, cât pot ei, trag la maxim, obţin cu resurse mici rezultate mari. Şi aduc acasă aceşti bani. Ei adună bănuţ cu bănuţ. Ca şi milioanele de români plecaţi prin lume care trimit bani acasă la familii sau strâng bani să se întoarcă. E o luptă.
Din păcate, „la primire” stau şi înhaţă prada nişte rechini. Ei sunt politicienii români, în cea mai mare parte. Cei care administrează bugetele publice – pornind de la primăriile de comune unde principala grijă a primarilor este să devină latifundiari cu mii de hectare şi nu să modernizeze şcoala, dispensarul, să construiască un teren de sport sau să aducă gaze şi canalizare.
Şi până la ministrul transporturilor care nu e în stare, deşi România are bani din PNNR, din fonduri structurale, iar băncile stau pe munţi de cash, cu depozite duble faţă de credite, să găsească o soluţie de exemplu pentru extinderea Aeroportului Otopeni, unde nici aerul condiţionat nu mai face faţă la mulţimea de pasageri.
Ultimii de obicei din domeniul lor de activitate, cu bacalaureat dat la 30 de ani sau studii încropite pe la facultăţi private fantome, ei se aşază pe resurse. Şi toate miliardele de euro trimise de fotbalişti, de românii plecaţi afară, de expaţii români – managerii care au reuşit să acceseze joburi în multinaţionale şi sunt azi prin lume în Japonia, India, Africa de Sud sau America – se risipesc.
Fotbalistul român de la Gaziantep strânge din dinţi meci de meci, stă cu emoţii dacă va fi sau nu titular la următorul meci. Primarul român, odată instalat la primărie, face chef cu mici şi lăutari şi abia aşteaptă să-şi încaseze partea din autorizaţiile pe care trebuie să le semneze.
Vrei să faci un depozit pe un nou teren în comuna X din judeţul Giurgiu? Sigur, dar lucrezi cu firma asta a vărului primarului. Şi aşa mai departe. De sus până jos. Toată lumea ştie, dar toţi acceptă situaţia. Până când?
Finanţele abia strâng 26%din PIB din venituri la buget pentru că legislaţia şi comportamentele fiscale, de la multinaţionale şi până la micii contribuabili, sunt de aşa natură încât România are cea mai mică pondere în PIB a veniturilor bugetare, dar aceşti bani nu se văd la sfârşitul zilei. Dispar fără efecte reale pentru că cei chemaţi să administreze banul public nu sunt supuşi unor mecanisme suficient de constrângătoare.
Nici fotbaliştii, nici politicienii nu ar fi nimic fără atenţia publică, fără mass-media şi camerele de luat vederi, primii pentru că sunt plătiţi prin mecanismele publicităţii, iar ceilalţi pentru că sunt votaţi. Însă unii aduc, alţii risipesc.
Cum să facem cu puţin mult - poate că aceasta este una din lecţiile cele mai importante de până acum ca urmare a prezenţei echipei României la Euro 24.
