Cheia raportului anual al Băncii Naţionale este bilanţul contabil. Iar cheia bilanţului este contul de profit şi pierdere. Şi cum BNR şi-a închis şi în 2023 acest cont cu profit a vărsat în bugetul naţional, ca impozit cuvenit statului, 80 la sută din tot ce a obţinut.
Pe ce se întemeiază profitul? Pe echilibrul optim între încasări şi plăţi! Şi, mai cu seamă, pe natura activelor! A surselor, deci, din care au rezultat încasările. Iar încasările din 2023 - sau veniturile, cum sunt nominalizate în contabilitate! - s-au ridicat la 10,4 miliarde de lei. O valoare semnificativă.
În raport se subliniază expres: peste 97 la sută dintre activele producătoare de încasări sunt externe! Înseamnă că activele interne abia depăşesc 2 la sută. Ce concluzie impune această realitate? Că operaţiunile reflectate în contabilitate - le am în vedere aici pe cele aducătoare de venituri - sunt în proporţie covârşitoare cele cu valute. Ele reprezintă efecte contabile absolut câştigătoare - expresia concentrată a variaţiilor cursurilor de schimb faţă de euro şi a eficienţei activelor din rezervele valutare internaţionale - toate aducătoare de încasări substanţiale şi contributoare la asigurarea credibilităţii internaţionale a României. Probă indubitabilă că Banca Naţională, în relaţia cu instituţiile de credit din sistemul bancar românesc pe care legea i-o impune, încasează foarte puţin, dar plăteşte foarte mult!
Raportul pe 2023 cuprinde o analiză în profunzime a activelor şi pasivelor din rezerva internaţională a BNR. Aici sunt valutele. Şi aici este aurul monetar - activ de importanţă cardinală în rezerva internaţională. Rezervă care, de asemenea, contribuie la creşterea credibilităţii ţării în relaţiile financiare internaţionale. Dar care, spre deosebire de valute, nu contribuie şi la încasări.
Acest subiect întreţine în spaţiul public, de ani mulţi, dispute aprinse ce au generat şi generează confuzii. Multe fiind legate cu deosebire de faptul că, din totalul de 103,6 tone din rezerva BNR, cea mai mare cantitate este păstrată în afara ţării. Circulă chiar suspiciuni că Banca Naţională nu ar vorbi deschis despre aurul păstrat în afara ţării. Un neadevăr. An de an, în raportul făcut public, sunt comunicate toate cifrele semnificative. Inclusiv în raportul pe 2023 se arată, negru pe alb, că Banca Naţională a României păstrează la Banca Angliei 60 dintre cele 103 tone din rezerva de aur.
România - imediat după 1989 - mai avea în rezervă doar 67 de tone de aur. Banca Naţională, ca să-şi asigure un stoc optim, a început să cumpere aur. În 2002, în rezerva internaţională se adunaseră deja 105 tone. În 2023, mai erau 103,6 tone, aceeaşi cantitate fiind înregistrată şi azi. Diferenţa faţă de cele 105 din 2002, reprezintă despăgubirile acordate celor ce li s-a confiscat abuziv aurul după 1945. De reţinut că toate aceste despăgubiri au fost acordate prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.
Legea consfinţeşte că BNR este în drept să decidă unde ţine aurul, în ţară ori în străinătate. Şi totuşi, în condiţiile în care în România aurul nu este numai un metal foarte scump, ci şi un metal „fierbinte“, orice mişcare a aurului înfierbântă imediat şi opinia publică. Aşa că, între anii 1999 şi 2002, perioada în care au avut loc transferuri de aur, Banca Naţională a trimis scrisori preşedintelui României, preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului, prim-ministrului, Ministerului de Interne, altor organisme ale statului, în care au fost făcute informări pe larg privind transferurile temporare de aur la Banca Angliei. Dacă, după 2002, BNR nu a mai trimis astfel de scrisori, motivul este că nu a mai transferat în străinătate niciun gram de aur. Prin urmare, afirmaţia că deţinerile de aur în străinătate ar fi lipsite de transparenţă este pe cât de neadevărată, tot pe atât de nejustificată.
Neadevărată şi nejustificată este şi afirmaţia, ce a circulat un timp, că BNR nu ar fi făcut toate demersurile pentru aducerea acasă a celor 91,5 tone de aur evacuate la Moscova în împrejurările speciale ale Primului Război Mondial. BNR a publicat un volum impresionat de cărţi şi de articole pe această temă. Iar recentul raport face o sinteză semnificativă a acestor analize, cu referiri inclusiv la cooperarea cu Parlamentul European, care s-a angajat să sprijine România în dialogul cu Rusia. Pentru că numai pe căi diplomatice, numai prin dialog constructiv poate veni o soluţie bună.
Sunt şi opinii că BNR ar fi consimţit „să renunţe la orice fel de profit pe care am putea să-l obţinem din păstrarea aurului la Banca Angliei“. Am discutat şi am rediscutat acest subiect. Am prezentat dovezi că BNR nu a renunţat la dobânzile „cuvenite“ pentru aurul păstrat la Londra. Ci, pur şi simplu, nicio ţară, dintre cele ale căror bănci centrale păstrează aur la Londra, la Banca Angliei, nu încasează dobânzi. Şi că argumentele cu care câţiva formatori de opinie „au intrat în joc“ susţinând că unele bănci centrale ar încasa dobânzi de la Banca Angliei, pentru aurul păstrat, sunt rezultatul unor grave confuzii. Revin pentru a lămuri lucrurile, pentru a risipi confuziile.
Termenul consacrat pentru astfel de operaţiuni este „custodie“. Iar serviciul pe care Banca Angliei îl face multor bănci centrale, nu are de ce să fie remunerat. Are importanţă, cu deosebire, natura contului de aur deţinut de BNR. Menţionez că Banca Angliei - care încă de la întemeierea sa, în 1694, a dezvoltat o infrastructură care a dat anvergură pieţei aurului de la Londra - conferă prin însuşi prestigiul ei în lume, fără niciun demers formal, o serie de garanţii: 1) atestă terţilor că BNR sau alte bănci centrale deţin rezerve de aur; 2) că aceste rezerve sunt disponibile pentru operaţiuni de finanţare în situaţii de criză; 3) oferă un certificat de calitate pentru aurul din aceste rezerve; 4) securitatea asigurată pentru aurul aflat aici în custodie este maximă. Şi atunci, cum poate gândi cineva că Banca Angliei, pentru toate aceste avantaje, ar oferi şi un bonus: o dobândă la cerere?
Da, unele bănci centrale au primit comisioane, dar nu de la Banca Angliei, ci pentru contracte încheiate în „contrapartidă privată“. În limbaj de specialitate, „contrapartidă privată“ înseamnă un contract cu bănci private, cărora o bancă centrală le pune la dispoziţie aurul păstrat în custodie la Banca Angliei, ca acea bancă privată să-l folosească în operaţiuni de piaţă, de arbitraj sau speculative. În schimbul unei dobânzi. Dar o speculaţie este o speculaţie! Cu riscurile ei!
Aurul nostru, de la Banca Angliei, dacă ar fi încredinţat unor bănci private în acest timp de risc maxim, ar putea fi pierdut sau împuţinat. BNR, în actuala conjunctură globală, într-o lume dominată de incertitudini şi de riscuri, nu-şi permite să joace aurul ţării în speculaţii periculoase, şi încă pentru venituri infime. Scopul principal al depozitării unei părţi din rezerva de aur la Banca Angliei - în vitrina Lumii -, în condiţii de maximă securitate, cu garanţia uneia dintre cele mai prestigioase bănci centrale din lume, este acela de a întări bonitatea financiară a ţării.
