Tranzitia noastra socio-politica isi are echivalentul in arta in miscarea brownian-abulica ce poarta numele eufemistic de postmodernism, sau pur si simplu in celebrul "vid de putere" - cel dintai eufemism al revolutiei romane, pe principiul stravechiului vid si plin teoretizat in pictura chineza, iar la romani al golului din fotbal, care umple poarta cu semnificatia unui punct in plus.
Petardele postmodernismului nostru sunt fie cele care nu au incaput in sacul milenar al lui Mos Craciun, fie cele care i l-au aruncat in aer. Un Mos Craciun ancestral - adica postmodern, jucaus - adica ludic si a carui clona postmoderna nu mai da in mintea copiilor, nu mai este jucaus ci doar ludic incoerent, la care se adauga ionesciansmele si cioranismele (cinismele) tranzitiei noastre existentiale.
Arta autentica este conforma adevarului, dar nu produce adevaruri. Falsa arta mimeaza, arta adevarata proiecteaza adevaruri, produce iluzii. Cei mai mari iluzionisti sunt artistii. Ei nici macar nu re-dau adevaruri, ci in cel mai rau caz opereaza cu legile complexe ale reflectarii, simuleaza sau sugestioneaza/potenteaza marile adevaruri. Arta nu dubleaza lumea, ci devine o complementara a acesteia. Ea este o alta lume.
Intr-un editorial politic intitulat "Adevarul ca un cutremur", publicat in '90, constatam, cu inocenta proprie tranzitiei, ca exista adevaruri care nu pot sta fata in fata. Extrapoland, vom spune ca adevarul vietii se opune ontologic adevarului artistic. Diferenta dintre cele doua adevaruri este sinonima cu diferenta dintre descoperire si inventie. Legea gravitatiei sau a atractiei universale a fost descoperita si nu inventata (a functionat si inainte de a fi descoperita, ca sa nu mai vorbim ca si dupa).
Prima minune a lumii ar putea fi chiar faptul ca natura si omul nu au fost inventati, dar amandoua entitatile inventeaza si una fara cealalalta nu pot exista (pentru a nu fi si noi de acord ca
"frumoasa tara avem, pacat ca-i locuita").
Adevarurile nu se inventeaza, ele doar se descopera. Si totusi in tranzitia noastra postmoderna a fost "inventat" si eufemismul de "democratie originala", adica amorala si impersonala, o democratie a mediocritatii, ca un stigmat al conditiei noastre umane, atomizata si supralicitata, prin conditia omului (artistului autentic) de unul singur.
Am mai spus prin '90 ca prefer "democratiei mediocritatii" "democratia elitei". Este desigur un paradox, adica o contradictie aparenta.
Ideile se amesteca la toate nivelurile, de la politica la morala, sanatate si sport, de la agricultura la cultura. Aclamata cultura postmoderna se bazeaza pe o armata globalizata de "amestecatori". Lipsesc in schimb (ne referim desigur la moneda autentica de schimb) mestecatorii, adica adevaratii filosofi, elita rumegatorilor.
In timp ce strigaturile ajutatoare ale horei (agorei) noastre ancestrale se defuleaza acum prin infinitele cutiute ale telefoniei celulare mobile, uzand de ghilimelele eufemistice (de tehnica prescurtarii, a racourci-ului), vorbele zboara, iar vanatorii tranzitiei noastre trag cu gloante adevarate in ele, adica in gloantele noastre oarbe.
