Să presupunem că legea ar dispune altfel. Şi că, în consecinţă, ar fi o altă realitate; una asa cum şi-o închipuie câţiva formatori de opinie - unii chiar cu notorietate în spaţiul public - ceea ce ar însemna că Banca Naţională ar fi „instituţie bugetară“. Dar nu este! Si nefiind instituţie bugetară, nici una dintre încasările şi plăţile prin care funcţionează nu pot fi făcute „din banii contribuabililor“, de la bugetul statului deci. Pentru că - în acest caz - ipotetic desigur şi absurd, totodată - bugetul ţării ar fi obligat să suporte toate cheltuielile BNR. Din ce fonduri? Din veniturile adunate de la firmele producătoare de bunuri şi de servicii, de la gospodăriile populaţiei, de la toţi cei ce plătesc impozite şi taxe. Ipoteză falsă.
Legea însă respectă logica economică sănătoasă şi gândirea juridică avansată. Plecând de la dubla responsabilitate a băncii centrale. Într-un plan, se distinge obligaţia ca această instituţie - care operează zilnic cu cifre, cu modele macro, cu indicatori de precizie - ca toate operaţiunile sale, toate strategiile să conducă la performanţe maxime într-o lume riscantă. Şi, totodată, să facă din politica monetară cea mai puternică armă folosită în confruntările pentru apărarea sănătăţii banilor. În al doilea plan, intervine obligaţia de a obţine performanţe maxime în valorificarea cadrului economico-financiar stabilit de lege în care BNR să-şi asigure prin eforturi proprii încasările în lei şi valută forte din care să-şi onoreze plăţile.
Ce fel de plăţi? Cele specifice unui context anume! Dacă bunăoară privim înapoi, în primăvara lui 2018, vom descifra conduita politicii monetare. Pentru că, atunci, în aceeaşi măsură ca în oricare altă etapă în care BNR a înfruntat presiuni inflaţioniste puternice, a predominat opţiunea pentru contrabalansarea dobânzii-cheie cu alte instrumente de intervenţie cu eficienţă maximă. Menţinerea dobânzii de politică monetară la 2,50 la sută, real negativă deci, pentru a combate o rată anuală a inflaţiei de 4,51 la sută, asociată însă cu decizii de natură să situeze la niveluri optime lichiditatea în sistemul bancar, solvabilitatea, rezervele minime obligatorii, a fost proba concludentă a unui comportament care să calmeze creşterea preţurilor concomitent cu contribuţia la asigurarea unei rate rezonabile a creşterii economice.
Îmi amintesc că, în conjunctura de atunci, la o dobândă de politică monetară de 2, 50 la sută, băncile comerciale accesau „facilitatea de creditare“ şi veneau să se împrumute de la BNR cu 3,50 la sută. Cum însă apăreau şi cazuri în care unele bănci se împrumutau de la alte bănci, la dobânzi mai mari ce urcau până la 3,80 sau chiar 3,90 la sută, excepţia în cauză inflamase piaţa interbancară. Un împrumut pe care îl făcea o bancă de pe piaţa interbancară, la o dobândă mai mare decât la BNR, atrăgea imediat atenţia. Orice cotaţie acceptată de o bancă, peste nivelul dobânzii la facilitatea de creditare de la BNR, era citită în timp real pe ecrane de toate băncile. Semn că era ceva în neregulă cu lichiditatea ori cu viabilitatea băncii în cauză. Zvonul se răspândea şi banca se alegea cu consemnul „atenţie - poate fi suprataxată!“ În plus, intra şi în atenţia Direcţiei de Supraveghere a BNR, pentru că o bancă nevoită să se împrumute în piaţă la o „supradobândă“ e susceptibilă de confruntarea cu probleme de administrare necorespunzătoare.
Au trecut de atunci şase ani. Timp destul pentru ca o anumită matrice a cadrului legal în care BNR, în relaţie cu băncile comerciale, contabilizează încasări pentru împrumuturile acordate şi face plăţi sub formă de dobânzi pentru depozite să cunoască schimbări radicale. Schimbări ce sunt reflectate detaliat în raportul de activitate. Ce vedem? Creditele pe care le-au accesat în 2023 băncile comerciale sunt legate mai mult de ROBOR (rata la care băncile se împrumută între ele) decât de LOMBARD (rata facilităţii de creditare a BNR). În împrejurări specifice, pe o piaţă interbancară a cărei principală caracteristică este excesul de lichiditate, băncile n-au niciun interes să se înghesuie la facilitatea de creditare a BNR. Drept urmare, cum de altfel este şi firesc, apelurile la creditarea BNR sunt rare.
Sumele cele mai consistente de bani, exprimând surplusul de lichiditate, sunt drenate de BNR prin facilitatea de depozit cu dobânzi de 6,oo la sută. Iar împrumuturile, de regulă, se petrec pe piaţa interbancară, unde ieri rata ROBOR pe trei luni a fost de 6,01 la sută iar la 12 luni 6,05 la sută. Aşadar, BNR remunerează depozitele băncilor cu 6,00 la sută. Face deci plăţi. Băncile, care se împrumută pe piaţa interbancară, nu mai apelează la facilitatea de creditare a BNR. Ceea ce înseamnă că BNR face doar plăţi, fără să aibă şi încasări. Şi, cum rezultă clar din raportul pe 2007, în cele mai numeroase sectoare interne BNR plăteşte mai mult şi încasează mai puţin. E clar deci: insinuările că Banca Naţională ar face venituri şi profit din pierderile băncilor comerciale sunt neîntemeiate.
Care, aşadar, este principala sursă de încasări şi de profit a BNR? Piaţa internaţională! Cu deosebire, managementul valutar şi performanţele în administrarea rezervelor internaţionale de valute. De reţinut că, în totalul activelor Băncii Naţionale, 97 la sută sunt externe! Iar când spunem „Bugetul de venituri şi cheltuieli al BNR“ spunem, de fapt, o împărţire raţională a încasărilor. Prin urmare, majoritatea finanţărilor reprezintă bani pentru susţinerea politicii monetare; o mică parte este alocată pentru susţinerea activităţilor generale; şi cea mai mică parte este repartizată pentru salarii şi cheltuieli de administrare. Iar când luăm în calcul ceea ce poate fi prevăzut, în conjunctura actuală, într-o lume incertă si riscantă, istoria care a văzut multe îndeamnă la prudenţă. Repartizarea prudentă a cheltuielilor este, de asemenea, o sursă de profit.
(Continuare, mâine în ZF)
