Dacă ne uităm la cum creşte economia, PIB-ul fiind la un maxim istoric, la cum creşte cifra de afaceri a companiilor din România, care se află, de asemenea, la un maxim istoric, la cum arată sistemul bancar românesc, care se află în cea mai bună formă de capitalizare, de profitabilitate, de lichiditate, de solvabilitate, la care se adaugă nivelul extrem de redus al creditelor neperformante, nu vedem nicio criză. Doar guvernul o duce mai rău, pentru că nivelul de deficit bugetar este foarte mare, iar acest lucru a dus la o creştere a datoriei publice peste nivelul de alarmă, de 50% din PIB.
Dar, spune Florian Neagu, directorul Direcţiei de Stabilitate Financiară din BNR, acum se pun bazele, seminţele a ceea ce va fi cândva o criză.
El a adus în discuţie săptămâna trecută la ZF Bankers 2024 nivelul extrem de ridicat al creditului comercial prin care se finanţează economia şi companiile româneşti, România plasându-se pe prima poziţie în UE în utilizarea creditului comercial şi pe ultima poziţie în ceea ce priveşte intermedierea financiară.
Creditul comercial este atunci când dai marfa, prestezi serviciul, cu promisiunea că vei fi plătit ulterior. Foarte multe companii româneşti nu sunt bancabile, adică au capitaluri negative şi indicatori economici care nu pot susţine luarea unui credit, aşa că se bazează pe creditul comercial, iau marfa şi promit că o vor plăti mai încolo, după ce o vând. Dacă ar fi avut bani, dacă ar fi putut să apeleze la un credit, ar fi plătit marfa imediat ce ar fi primit-o, nu peste luni sau ani. În România, durata de plată a facturilor depăşeşte 120 de zile, adică patru luni.
Multă lume se întreabă de ce inflaţia din România este la cel mai ridicat nivel din Europa. Unul dintre motive este că acest credit comercial include în preţ atât o dobândă, cât şi o marjă care să acopere riscul asumat.
În lumea externă, analiştii spun că Occidentul, statele cele mai capitaliste, companiile cele mai mari au datorii prea mari, care sunt nesustenabile. Dacă se schimbă condiţiile din piaţă – mişcări de curs valutar, dobânzi menţinute la un nivel mare prea mult timp, închiderea liniilor de finanţare –, undeva ceva va crăpa. Şi, printr-un joc de domino, va lovi pe toată lumea.
În 2008, când a început criza în America, primul-ministru de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, se întrebau ce treabă avem noi cu ce se întâmplă pe Wall Street, cu ce se întâmplă în America. Nu a durat decât câteva săptămâni şi s-au oprit liniile de finanţare externe şi pentru România, ceea ce a aruncat economia românească într-o criză care a durat nu mai puţin de patru ani.
În acea criză s-au distrus companii, businessuri, afaceri mari, pierderile înregistrate în cifra de afaceri depăşind 10 miliarde de euro, s-au distrus 400.000-500.000 de locuri de muncă, masa salarială s-a redus cu peste 10 miliarde de euro atât prin tăierea salariilor, cât şi prin pierderea locurilor de muncă, băncile s-au umplut de credite neperformante (aproape 25% a fost nivelul maxim al NPL-urilor), iar statul a recuperat sub 10% din valoarea creanţelor deţinute.
La ZF Bankers 2024, Valentin Voinescu, partener la Casa de avocatură NNDKP, a spus că România nu-şi mai poate permite să aibă atât de multe falimente ca în criza anterioară, nu-şi mai poate permite să piardă atât de multe active economice care produceau ceva.
Cei care şi-au pierdut atunci jobul, cei care s-au trezit peste noapte cu salariile tăiate au plecat la muncă în afară, iar România a pierdut enorm.
Poziţia bună pe care o au băncile acum, când nu au credite neperformante, este legată şi de faptul că statul, prin Fondul Naţional de Garantare a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, a garantat creditele pe care băncile le-au dat companiilor româneşti începând cu criza Covid şi continuând cu criza războiului din Ucraina.
O parte dintre aceste companii pot fi considerate companii zombi, adică sunt în viaţă, pe piaţă, pentru că au creditele luate garantate de stat şi încă nu au ajuns în categoria de neperformanţă, cu toate că ele sunt în această situaţie. Băncile încă nu le recunosc, statul nu le recunoaşte pentru că băncile nu le recunosc şi ele stau undeva în nişte Excel-uri, cu toate că situaţia lor financiară este dezastruoasă.
Valentin Voinescu spune că, spre deosebire de criza anterioară, când accentul a fost pus pe faliment, adică creditorii nu se înţelegeau şi orice proces de restructurare era blocat, acum accentul trebuie pus pe reorganizarea companiilor, adică pe turn-around, să se cureţe partea neviabilă, iar partea viabilă să rămână în piaţă.
Faţă de criza anterioară, legislaţia europeană şi implicit legislaţia naţională în privinţa rorganizării companiilor ajunse în dificultate s-a schimbat, dar modelul încă nu este testat pe viu.
Deşi au acumulat o experienţă imensă din criza anterioară, băncile pot fi ţinute în loc în procesele de restructurare, de rigiditatea legislaţiei şi a reglementărilor bancare.
Valentin Voinescu a adus în discuţie şi o glumă, în care se spune că americanii creează, chinezii produc, iar europenii reglementează, ceea ce face ca în final economia europeană să fie mult mai închisă, cu o creativitate mai redusă şi cu pierderi mult mai mari.
În timp ce America şi-a revenit extrem de rapid din criza Covid şi pare să fie mai puţin afectată de tensiunile geopolitice, Europa, Germania sunt lovite în plin de războiul din Ucraina, de războiul SUA-China, iar acest lucru se vede în starea economiei europene, care oscilează între recesiune şi o creştere economică insignifiantă. Între timp, nivelul datoriilor creşte la cote fără precedent.
Dacă evenimentele externe – Covid, războiul din Ucraina, creşterea inflaţiei, creşterea dobânzilor – ne-au afectat destul de puţin sau chiar deloc, la un moment dat ceva va crăpa. Că va fi deficitul bugetar, că va fi datoria publică, că va fi datoria externă – aflată la cel mai ridicat nivel -, că va fi creditul comercial, că va fi programul de garanţii guvernamentale pentru credite, ceva tot va fi.
Dacă vine o criză, nu ar fi nicio problemă. Problema este cum reacţionează economia, companiile şi mediul de business, băncile, statul la această situaţie, astfel încât pacientul să nu vină doar cu o simplă temperatură la spital şi să sfârşească mort la Urgenţe, întrebându-se ce s-a întâmplat şi de ce nimeni nu a reacţionat şi nu a avut un tratament adecvat.
