Formarea de legături care să însemne ceva cu ceilalţi poate îmbunătăţi sănătatea, poate ascuţi mintea şi poate alimenta creativitatea. Poate face mai plăcută interacţiunea cu clienţii, colegii şi cu şefii, poate face mai atractiv locul de muncă. Cel ce este un bun povestitor nu este întotdeauna cea mai bună companie. Dar cel ce este atent la ceilalţi şi ştie să asculte poate fi, scrie El Pais.
A-ţi face prieteni poate fi descurajant, dar cercetările arată că există multe modalităţi de a construi conexiuni mai bune. Dacă ai vorbit vreodată cu cineva şi mai târziu ai simţit că ar fi fost mai plăcut să-ţi fi petrecut timpul dialogând cu un perete, cu siguranţă că te vei identifica în observaţiile Rebeccăi West. „Nu există conversaţie”, spune scriitoarea şi criticul literar în colecţia sa de poveşti „The Harsh Voice”. „Este o iluzie. Există doar monologuri care se intersectează, asta-i tot.” Dacă cineva simte că conversaţiile sale nu au lăsat nicio impresie asupra celor din jur, atunci aceasta este definiţia izolării existenţiale. Probabil că ai experimentat asta la o întâlnire care a mers prost, la o cină îngrozitoare sau în timpul unei reuniuni de familie interminabile. Cercetările psihologice au identificat multe obiceiuri şi prejudecăţi care ridică bariere între noi şi ceilalţi – iar dacă dorim să avem o conexiune mai mare cu oamenii din jurul nostru, trebuie să învăţăm cum să le depăşim. Vestea bună este că corecţiile sunt foarte uşor de pus în practică. Mici modificări ale stilului nostru conversaţional pot aduce beneficii enorme.
Păcatul neatenţiei. Să începem cu păcatul neatenţiei. „Arta conversaţiei este arta de a asculta, precum şi de a fi auzit”, spunea eseistul de la începutul secolului al XIX-lea William Hazlitt în lucrarea „On the Conversation of Authors” publicată în 1820. „Unii dintre cei mai buni vorbitori sunt, din această cauză, cea mai proastă companie.” Hazlitt a remarcat că mulţi dintre cunoscuţii săi din cercurile literare – printre care Samuel Taylor Coleridge, Stendhal şi William Wordsworth – erau atât de dornici să-şi arate inteligenţa încât le lipsea politeţea de bază de a-i asculta pe ceilalţi. În schimb, scriitorul ne-a recomandat să-l imităm pe pictorul James Northcote, care, susţinea el, a fost cel mai bun ascultător şi, ca urmare, cel mai bun partener de conversaţie pe care l-a cunoscut. „Nu am mâncat şi nu am băut niciodată cu domnul Northcote; dar am trăit conversaţiile lui cu o bucurie nediminuată de când mi le amintesc”, a scris Hazlitt. Cine nu ar vrea să-şi facă cunoscuţii să se simtă aşa? Cel mai simplu mod de a realiza acest lucru este de a pune mai multe întrebări, dar, în mod surprinzător, puţini oameni şi-au cultivat acest obicei în mod eficient. În timp ce studia pentru un doctorat în comportament organizaţional la Universitatea Harvard, Karen Huang a invitat peste 130 de persoane în laboratorul ei şi le-a cerut să converseze în perechi timp de un sfert de oră printr-o aplicaţie de mesagerie instant online. Ea a descoperit că şi în aceste 15 minute numărul de întrebări pe care le pun oamenii variază foarte mult, de la aproximativ patru sau mai puţine la nivelul de jos până la nouă sau mai multe la nivelul superior
